Confesiunea
Belgiană
(După
vechiul text al manuscrisului autentic din anul 1580, revizuit la
Dortrecht în anul 1619)
Art I:
DE
NATURA DEI = EXISTĂ
UN SINGUR DUMNEZEU
Noi,
toţi, credem cu inima şi mărturisim cu gura că
există o singură şi simplă esenţă1
spirituală,2
pe care noi o numim Dumnezeu cel veşnic,3
inexplicabil,4 invizibil,5 imuabil,6
infinit,7 Care este atotputernic, atotştiutor,8
drept9 şi
bun,10
şi izvorul nespus de îmbleşugat al tuturor bunurilor.11
______________________
1
Ef. 4.6; Dt. 6.4; I Tim. 2.5; I Cor. 8.6.
2
Ioan
4.24.
3
Is.
40.28.
4
Rom.
11.33.
5
Rom.
1.20.
6
Mal.
3.6.
7 Is.
44.6.
8
I
Tim. 1.17
9 Ier.
12.1.
10 Mt.
19.17.
11 Iac.
1.17; I Cr. 29.10-12.
Art II: DE
COGNITIONE DEI = PRIN CE MIJLOACE NI S-A REVELAT DUMNEZEU
Noi
Îl
cunoaştem pe Dumnezeu prin două mijloace:
În primul
rând, prin crearea,
conservarea şi guvernarea universului,12
având în vedere că acesta se prezintă înaintea ochilor noştri
ca o minunată carte căreia toate creaturile, mari şi mici,
îi vor servi ca litere, pentru a ne face să contemplăm
lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu, respectiv puterea Sa
veşnică şi Dumnezeirea Lui, cum zice Sf. Ap. Pavel (Rom.
1.20). Toate aceste lucruri sunt suficiente pentru a-i convinge pe
oameni şi a face imposibilă orice dezvinovăţire.
În al doilea
rând, El ni Se face
cunoscut cu mult mai clar şi mai limpede prin intermediul sfântului
şi divinului Său Cuvânt,13
mai ales că acesta ne este atât de necesar în viaţa de acum
pentru gloria Lui şi mântuirea alor Săi.
______________________
12
Ps. 19.1-2; Ef. 4.6.
13 Ps. 19.7; I Cor.
12.6.
Art III: DE
SACRA SCRIPTURA = DESPRE CUVÂNTUL SCRIS AL LUI DUMNEZEU
Noi mărturisim
că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu a fost trimis, nici adus, prin
voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit, fiind mânaţi
de Duhul Sfânt, cum zice Sf. Petru.14
Apoi, datorită grijii speciale pe care Dumnezeu o are
faţă de noi şi pentru mântuirea noastră, El le-a
poruncit slujitorilor Săi, Proorocii15
şi Apostolii,16
să redacteze în scris oracolele Sale; El Însuşi a scris cu
degetul Lui cele două Table ale Legii.17
De aceea, noi numim scrierile respective Scripturile sfinte şi
divine.
______________________
14
II Pet 1.21.
15 Exod. 24.4; Ps.
102.18; Hab. 2.2.
16
II Tim. 3.16; Ap.
1.11.
17 Ex.
31.18.
Art IV: DE
CANONICIS LIBRIS VETERIS ET NOVI TESTAMENTI =
CĂRŢILE
CANONICE ALE VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT
Noi
considerăm că în alcătuirea Sf. Scripturi intră
cele două volume - Vechiul şi Noul Testament - care sunt
cărţi canonice şi la adresa cărora nu avem nici cea
mai mică obiecţie. Iată care sunt cărţile
recunoscute de Biserica lui Dumnezeu:
î n
Vechiul Testament: cele cinci cărţi ale lui Moise (Geneza,
Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), cartea lui Iosua,
Judecători, Rut, cele două cărţi ale lui Samuel,
cele două cărţi ale Cronicilor (numite şi
Paralipomene), prima carte a lui Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii,
cele trei cărţi ale lui Solomon (Proverbele, Eclesiastul
şi Cântarea Cântărilor); cei patru rnari Profeţi: Isaia,
Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Apoi
cei 12 mici Profeţi: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum,
Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.
î n
Noul Testament: Evangheliile celor patru Evanghelişti: Sf. Matei,
Sf. Marcu, Sf. Luca, Sf. Ioan; cartea Faptelor Apostolilor, cele
14 Epistole ale Sf. Pavel: una către
Romani, două către Corinteni, câte una către: Galateni,
Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesaloniceni,
două către Timotei, câte una către Tit, Filimon, Evrei;
cele 7 Epistole ale altor Apostoli, respectiv una a Sf. Iacov, două
ale Sf. Petru, trei ale Sf. Ioan şi una a Sf. Iuda; în sfârşit,
Apocalipsa Sf. Ioan, Apostolul.
Art V: DE
AUCTORITATE SACRAE SCRIPTURAE =
DE UNDE PROVIN PUTEREA ŞI AUTORITATEA SF. SCRIPTURI
Noi
recunoaştem toate aceste cărţi drept sfinte şi
canonice, pentru a ne fonda, conduce şi confirma credinţa
noastră, şi credem, cu toată tăria, toate lucrurile
cuprinse în ele, iar aceasta nu atât din pricină că Biserica
le acceptă şi respectă ca atare, ci mai ales din
pricină că Însuşi
Duhul Sfânt dă mărturie inimilor noastre că ele vin de
la Dumnezeu, precum şi pentru că aceste scrieri se
autoconfirmă. Într-adevăr,
chiar şi un orb ar putea observa că lucrurile se petrec
aşa cum au fost prezise.
Art VI: DE
DISCRIMINE LIBRORUM CANONICORUM ET APOCRYPHORUM = DIFERENŢA
DINTRE CĂRŢILE CANONICE ŞI APOCRIFE
Noi facem
distincţie între aceste cărţi sfinte şi
cărţile apocrife care sunt: a treia şi a patra carte ale
lui Ezra, cartea lui Tobit, Iudit, Înţelepciunea lui Solomon,
Eclesiasticul, Baruc, Adăugiri la Estera, Cântarea Celor Trei
Copii în Cuptor, Istoria Suzanei, Bel şi Balaurul, Rugăciunea
lui Manase şi cele două cărţi ale Macabeilor, pe
care Biserica le poate citi doar pentru a extrage din ele învăţături
asupra unor puncte agreate de cărţile canonice; dar ele nu
au nicidecum o asemenea putere şi eficacitate încât, pe o mărturie
scoasă din textul lor, să se fundamenteze vreun punct al
credinţei sau religiei creştine; este exclus cu desăvârşire
ca aceste cărţi necanonice să poată diminua
autoritatea celorlalte cărţi
sfinte.
Art VII: DE
PERFECTIONE SACRAE SCRIPTURAE =
SUFICIENŢA SFINTELOR SCRIPTURI CA SINGURA AUTORITATE ÎN MATERIE DE
CREDINŢĂ
Noi credem
că aceste Sfinte Scripturi conţin toată plinătatea
voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să creadă
omul pentru a fi mântuit este cuprins în învăţătura
lor.18 Şi deoarece
tot ce priveşte modul în care ne cere Dumnezeu să-I slujim
este redat în Biblie, cu lux de amănunte, oamenii, fie ei şi
Apostoli, nu trebuie să aducă alte învăţături,19
diferite de ceea ce am învăţat
noi din Sfintele Scripturi; nici chiar dacă ar fi vorba de un
înger din cer, cum zice Sf. Ap. Pavel.20
Căci faptul că este interzis să se adauge sau să se
scoată ceva din Cuvântul lui Dumnezeu21
demonstrează, cu prisosinţă, că doctrina este
absolut perfectă şi completă în orice privinţă.
Pe de altă parte, nu trebuie să comparăm scrierile unor
oameni - oricât de sfinţi vor fi fost aceştia - cu
Scripturile divine,22
nici datinile oamenilor, nici marele număr, nici vechimea, nici
succesiunea vremurilor sau persoanelor, nici conciliile, decretele sau
statutele cu adevărul lui Dumnezeu23
care este mai presus de orice: căci toţi oamenii, din firea
lor, sunt mincinoşi24
şi mai vanitoşi decât orice vanitate. De aceea, noi respingem,
cu toată hotărârea tot ce contravine acestei reguli
infailibile,25 aşa cum ne-au
învăţat Apostolii, care au zis: „Cercetaţi duhurile,
dacă sunt de la Dumnezeu"26 şi:
„Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura
aceasta, să nu-1 primiţi în casă."27
______________________
18 Rom. 15.4; Ioan
4.25; II Tim. 3.15-17; I Pet 1.1; Pv. 30.5; Gal. 3.15; Ap. 22.18; Ioan
15.15; F. A. 2.27.
19 I Pet 4.11; I Cor.
15.2-3; II Tim. 3.14; I Tim. 1.3; II Ioan 10.
20 Gal. 1.8-9; I Cor.
15.2; F. A. 26.22; Rom. 15.4; I Pet 4.11; II Tim. 3.14.
21 Dt. 12.32; Pv. 30.6;
Ap. 22.18; Ioan 4.25.
22 Is. 1.12; Rom. 3.4;
II Tim. 4.3-4.
23 Mt. 15.3; 17.5; Mc.
7.7; Is. 1.12; I Cor. 2.4.
24
Ps. 62.9.
25 Gal. 6.16; I Cor.
3.11; II Tes. 2.2.
26
I Ioan 4.1.
27
II Ioan 10.
Art VIII: DE
SACROSANCTA TRINITATE PERSONARUM IN UNICA ESSENTIA DIVINA =
DUMNEZEU ESTE UNUL ÎN ESENŢA LUI, TOTUŞI DISTINS ÎN TREI
PERSOANE
Conformându-ne
acestui adevăr şi Cuvântului lui Dumnezeu, noi credem într-un
Dumnezeu Unul singur, Care este de o singură esenţă,28
Care Se manifestă în trei Persoane,29 realmente,
în adevăr şi veşnic distincte, potrivit cu
trăsăturile Lor necomunicabile, şi anume: Tatăl,
Fiul, şi Duhul Sfânt;30
Tatăl fiind cauza, originea şi începutul tuturor lucrurilor,
văzute şi nevăzute.31 Fiul este Cuvântul,32
Înţelepciunea,33
şi Chipul Tatălui.34
Duhul Sfânt, Tăria şi Puterea veşnică35
provenită de la Tatăl şi Fiul.36
Dar, cu toate acestea, o asemenea distincţie nu face ca Dumnezeu
să fie divizat în trei, fiindcă Sf. Scripturi ne învăţa
că Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt au Fiecare
persoana Sa distinctă prin anumite trăsături. În
definitiv, aceste trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar,
este clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este
Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul.
Şi totuşi, Aceste Persoane atât
de distincte, nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci
nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul.37
Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său,
nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi
trei sunt din veşnicie în veşnicie şi egali şi de
aceeaşi esenţă. Nu există nici primul, nici ultimul,
căci toţi trei sunt Una în adevăr, în putere, în bunătate
şi îndurare.
______________________
28 Is. 43.10.
29
I Ioan 5.7; Evr.
1.3.
30 Mt. 28.19.
31
I Cor. 8.6.
32 Ioan 1.1-2; Ap.
19.13.
33 Pv. 8.12, 22, etc.
34 Col. 1.15; Evr. 1.3.
35 Mt. 12.28.
36
Ioan 15.26; Gal.
4.6.
37 FiI. 2.6-7; Gal.
4.4; Ioan 1.14.
Art IX: DE
SACROSANCTA TRINITATE SCRIPTURAE TESTIMONIA = DOVEZI ÎN SPRIJINUL
ARTICOLULUI ANTERIOR REFERITOR LA TREI PERSOANE ÎNTR-UN SINGUR DUMNEZEU
Noi cunoaştem
toate aceste lucruri, atât prin mărturiile Sf. Scripturi, cât
şi prin efectele lor, mai ales prin acelea pe care le simţim
în noi înşine. Mărturiile Sf. Scripturi care ne învaţă
să credem în Această Sfântă Trinitate în multe locuri
în Vechiul Testament, care nu au
nevoie de enumerare, ci doar de discernământ. În cartea Genezei,
Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră ..."38 Aşadar,
Dumnezeu 1-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui: i-a
creat parte bărbătească şi parte femeiască. „Iată
că omul [Adam] a ajuns ca unul din Noi."39
Pe de o parte, din cuvintele: „Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră
..." rezultă
existenţa unei pluralităţi de persoane în Divinitate; pe
de altă parte, este exprimată unitatea când se spune că „Dumnezeu
a făcut ..." etc. Este adevărat că nu se
precizează aici numărul persoanelor, dar ceea ce ne este
obscur în Vechiul Testament devine foarte clar în Noul Testament.
Căci când
Domnul Isus a fost botezat în Iordan,40 Dumnezeu-Tatăl
a fost auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit
..."; Fiul este văzut în apă,
iar Duhul Sfânt apare sub înfăţişarea unui porumbel.
Apoi, formula baptismală poruncită de Cristos sună astfel:
„... faceţi ucenici din toate Neamurile, botezându-i în
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh"41
în Evanghelia Sf. Luca, îngerul Gavril îi vorbeşte astfel
Măriei, mama Domnului nostru: „Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea,
Sfântul Care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui
Dumnezeu."42 Ap. Pavel spune: „Harul
Domnului Isus Cri.stos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea
Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi."43
„Căci trei sunt care
mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt,
şi aceşti trei una sunt."44
Toate aceste
texte dovedesc cu prisosinţă existenţa a trei persoane
într-o singură esenţă divină. Şi deşi
această doctrină depăşeşte capacitatea de înţelegere
a minţii omeneşti, totuşi noi o credem, din toată
inima, bazându-ne pe Sf. Scriptură şi aşteptând s-o
cunoaştem pe deplin şi să ne folosim de ea în ceruri.45
De asemenea,
trebuie să notăm oficiile şi efectele speciale pe care le
au asupra noastră aceste trei Persoane: Dumnezeu-Tatăl este
Creatorul nostru, prin puterea Sa;46 Fiul este Mântuitorul
nostru, prin sângele Lui;47
Duhul Sfânt este Sfinţitorul nostru prin locuirea Sa în inimile
noastre.48
Această
doctrină a Sfintei Treimi a fost întotdeauna menţinută
în sânul adevăratei Biserici, de pe vremea Apostolilor şi până
în prezent, contrar opiniilor iudeilor, musulmanilor şi a unor
falşi creştini şi eretici ca: Marcion, Manes, Praxeas,
Sabellius, Samosatenus, Arius ş. a., care au fost, pe bună
dreptate, condamnaţi de Sfinţii Părinţi.
În consecinţă,
noi acceptăm cu plăcere, în această privinţă,
trei simboluri: crezul Apostolilor, cel al Conciliului ecumenic de la
Niceea şi al lui Atanasie, precum şi ceea ce a fost stabilit
pe aceeaşi linie de către Sfinţii Părinţi.
______________________
38 Gen. 1.26-27.
39 Gen. 3.22.
40 Mt. 3.16-17.
41 Mt. 28.19.
42
Le. 1.35.
43
II Cor.
13.14.
44
I Ioan 5.7.
45
Ps. 45.8; Is. 61.1.
46
Ecl.
12.3; Mal. 2.10; I Pet 1.2.
47
I
Pet 1.2; I Ioan 1.7; 4.14.
48
I Cor. 6.11; I Pet 1.2; Gal. 4.6; Tit. 3.5; Rom. 8.9; Ioan 14.16.
Art X: DE
AETERNA DEITATE FILII DEI, DOMINI NOSTRI JESU CHRISTI =
ISUS CRISTOS ESTE DUMNEZEU ADEVĂRAT ŞI VEŞNIC
Noi credem
că, în ceea ce priveşte natura Sa divina, Isus Cristos este
Fiul unic al lui Dumnezeu,49
zămislit înainte de veşnicii,50
nefiind nici făcut nici creat (căci în felul acesta ar fi o
creatură), co-esenţial (de aceeaşi esenţă)51
şi co-etern52 cu
Tatăl, fiind „oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui"53 şi
întru totul asemănător Lui;54
El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când
S-a făcut părtaş naturii umane, ci din veşnicie în
veşnicie55 aşa
cum o dovedesc toate aceste mărturii care se completează
reciproc. Moise afirmă că Dumnezeu a creat universul;56
Sf. Ioan spune că „toate lucrurile au fost făcute" prin
Cuvânt, Care „era cu Dumnezeu şi
era Dumnezeu."57 Apostolul
spune că Dumnezeu a făcut veacurile prin Fiul Său.58
Sf. Pavel afirmă că Dumnezeu a creat toate lucrurile prin Isus
Cristos.59 Rezultă
aşadar că Acela Căruia I se spune Dumnezeu, Cuvântul,
Fiul, Isus Cristos, a existat mai înainte ca toate lucrurile să fi
fost făcute prin El.60 De aceea Profetul Mica
spune despre El: „... obârşia Lui
se suie până în vremuri străvechi, pană în zilele veşniciei"61
iar apostolul adaugă: „...
neavănd nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii."62
El este deci adevăratul, veşnicul şi atotputernicul
Dumnezeu pe Care Îl invocăm, Îl adorăm
şi Îl slujim.
______________________
49 Ioan 1.18, 49.
50 Ioan 1.14; Col.
1.15.
51 Ioan 10.30; Fil.
2.6.
52 Ioan 1.2; 17.5; Ap.
1.8.
53
Evr. 1.3.
54 Fil. 2.6.
55 Ioan 8.23, 58;
9.35-37; F. A. 8.37; Rom. 9.5.
56 Gen. 1.1.
57 Ioan 1.3.
58
Evr. 1.2.
59 Col. 1.16.
60 Col. 1.16.
61 Mica 5.2.
62 Evr. 7.3.
Art XI: DE
PERSONA ET AETERNA DEITATE SPIRITUS SANCTI =
DUHUL SFÂNT ESTE DUMNEZEU ADEVĂRAT ŞI VEŞNIC
De asemenea,
noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt purcede din veşnicie
de la Tatăl63
şi de la Fiul,64
nefiind nici făcut, nici creat, nici măcar zămislit, ci
doar provenind de la Ambii; El este, în ordine, a treia Persoană a
Sfintei Treimi, de aceeaşi esenţa şi măreţie
şi glorie cu Tatăl şi cu Fiul, fiind Dumnezeu
adevărat şi veşnic, cum ne învaţă Sf.
Scriptură.65
______________________
63 Ps. 33.6, 17; Ioan
14.16.
64 Gal. 4.6; Rom. 8.9;
Ioan 15.26.
65 Gen. 1.2; Is. 48.16;
61.1; F. A. 5.3-4; 28.25; I Cor. 3.16; 6.19; Ps. 139.7.
Art XII: DE
CREATIONE MUNDI, ET DE ANGELIS = DESPRE FACEREA
LUMII ŞI A ÎNGERILOR
Noi credem că
Tatăl, atunci când a găsit El de cuviinţă, a.
făcut din nimic, prin Cuvântul Său, adică prin Fiul,66
cerul şi pământul, precum şi toate creaturile, dând
fiecărei creaturi fiinţă, structură, înfăţişare
şi diferite funcţii pentru a sluji Creatorului lor; de
asemenea, credem că El susţine toate lucrurile şi le
conduce potrivit cu providenţa Sa veşnică şi prin
puterea Lui nemărginită,67 pentru a servi
omului,68 astfel ca şi omul
să slujească Dumnezeului său.69 De asemenea,
El a creat îngeri buni,70
pentru a fi mesagerii Săi71
şi pentru a sluji aleşilor Lui:72
unii îngeri au păcătuit, alunecând din starea înaltă
de perfecţiune în care îi aşezase Dumnezeu în pierzarea
veşnică,73
alţi îngeri şi-au păstrat vrednicia şi au
rămas la locul lor, prin harul lui Dumnezeu.74
Diavolii şi duhurile rele sunt atât de corupţi, încât au
devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai oricărui
bine; ei stau la pândă ca nişte tâlhari şi
urmăresc, cu toată puterea lor,75 ruina
Bisericii, întinarea şi nimicirea
prin vicleniile lor76 a
fiecărui membru în parte. De aceea, pentru propria lor răutate,
ei au devenit pasibili de osânda veşnică şi se
aşteaptă de la o zi la alta să fie aruncaţi într-un
loc de chinuri oribile.77 În acest context, noi detestăm
eroarea saducheilor care tăgăduiesc existenţa duhurilor
şi îngerilor,78
precum şi eroarea manicheilor care spun că demonii îşi
au originea în ei înşişi, nefîind creaţi de nimeni,
şi că sunt răi prin natura lor, fără să fi
fost corupţi de cineva.
______________________
66
Gen. 1.1; Is. 40.26;
Evr. 3.4; Ap. 4.11; I Cor. 8.6; Ioan 1.3; Col. 1.16.
67 Evr. 1.3; Ps.
104.10, etc.; F. A. 17.25.
68 I Tim. 4.3-4; Gen.
1.29-30; 9.2-3; Ps. 104.14-15.
69
I Cor. 3.22; 6.20;
Mt 4.10.
70 Col. 1.16.
71 Ps. 103.20; 34.8;
148.2.
72
Evr. 1.14; Ps. 34.8
73 Ioan 8.44; II Pet
2.4; Le. 8.31; Iuda 6.
74 Mt. 25.31.
75
I Pet 5.8; Iov 1.7.
76 Gen. 8.1; Mt 13.25;
II Cor. 8.11; 11.8, 14.
77 Mt. 25.41; Lc.
8.30-31.
78 F. A. 23.8.
Art. XIII: DE
PROVIDENTIA DEI = DESPRE PROVIDENŢA
DIVINĂ
Noi credem
că un Dumnezeu atât de bun, după ce a creat toate lucrurile,
nu le-a abandonat şi nu le-a lăsat în voia soartei, dar
conduce şi controlează totul, potrivit voii Sale sfinte,79
aşa încât nimic să nu se întâmple în lumea aceasta fără
acordul Său,80
deşi El nu este autorul sau cauza tuturor lucrurilor rele care se
petrec. Pentru că puterea şi bunătatea Lui sunt atât de
mari şi nepătrunse, încât tot ce face El este bun, frumos
şi desăvârşit, chiar dacă Diavolul şi oamenii
care îi slujesc acţionează incorect.81
Cât despre lucrările Sale care depăşesc puterea de înţelegere
a minţii omeneşti, noi nu vrem să ne lăsăm
împinşi de curiozitate şi să întreprindem nişte
cercetări peste puterile noastre, ci, cu toată smerenia
şi respectul cuvenit, Îl glorificăm
pe Dumnezeu pentru dreptele Sale judecăţi care ne sunt ascunse,82
şi ne mulţumim cu faptul că suntem ucenici ai lui Cristos
şi putem să ne însuşim, în această calitate, numai
ceea ce ne descoperă El în Cuvântul Său, fără
să trecem peste limitele trasate.
Nu se poate
exprima consolarea pe care ne-o aduce această doctrină, pentru
că ea ne învaţă că nimic nu se
desfăşoară la voia întâmplării, ci totul este sub
controlul bunului nostru Tată ceresc, Care veghează asupra
noastră şi ne poartă de grijă părinteşte
şi păstrează orice făptură sub autoritatea Lui,83
aşa încât nici un fir de păr din capul nostru (pentru
că sunt număraţi cu toţii) şi nici măcar o
pasăre nu pot cădea la pământ, fără voia
Tatălui nostru.84 În consecinţă, noi ne odihnim plini de încredere, fiind
convinşi că El are totul sub control şi că ţine
în frâu toţi demonii şi pe toţi vrăjmaşii
noştri, care nu ne vor putea face nici cel mai mic rău
fără voia şi îngăduinţa Lui.
În
acest
context, noi respingem eroarea gravă pe care o comit epicurienii
care susţin că Dumnezeu nu Se implică în nimic, ci lasă
totul pe seama hazardului.
______________________
79
Ioan 5.17; Evr. 1.3;
Pv. 16.4; Ps. 104.9, etc.; 139.2, etc.
80 Iac. 4.15; Iov 1.21;
I Împ. 22.20; F. A. 4.28; I Sam. 2.25; Ps. 115.3; 45.7; Am. 3.6; Dt.
19.5; Pv. 21.1; Ps. 105.25; Is. 10.5-7; II Tes. 2.11; Ez. 14.9; Rom.
1.28; Gen. 45.8; 1.20; II Sam. 16.10; Gen. 27.20; Ps. 75.7-8; Is. 45.7;
Pv. 16.4; Pl. 3.37-38; I Împ. 22.34, 38; Ex. 21.13.
81 Mt. 8.31-32; Ioan
3.8.
82 Rom. 11.33-34.
83 Mt. 8.31; Iov 1.12;
2.6.
84 Mt. 10.29-30.
Art XIV: DE
HOMINIS CREATIONE,LAPSU ET CORRUPTIONE =
DESPRE CREAREA ŞI CĂDEREA OMULUI, ŞI DESPRE INCAPACITATEA
LUI DE A FACE BINELE
Noi credem
că Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului,
l-a făcut şi l-a format după chipul şi
asemănarea Lui:85
bun, drept şi sfânt, capabil să se acorde în toate lucrurile
cu voinţa lui Dumnezeu.86
Dar când era îmbrăcat cu gloria divină, înainte de a cădea
în păcat, el nu a ştiut nimic despre asta şi nu
şi-a recunoscut starea de perfecţiune,87
ci s-a supus de bunăvoie păcatulul şi, în consecinţă,
morţii şi blestemului, după ce-şi aplecase urechea
la şoaptele Diavolului.88
Căci el a încălcat porunca vieţii pe care o primise89
şi păcătuind90
s-a despărţit de Dumnezeu, izvorul adevăratei vieţi;
toată natura sa fiind coruptă91
prin păcat şi devenind pasibil de moarte fizică şi
spirituală,92 omul
este o creatură rea, perversă, stricată din temelii; el a
pierdut toate darurile excelente primite din partea lui Dumnezeu,93
nemairămânându-i din toate acestea decât nişte urme slabe94
care, totuşi, sunt suficiente pentru a face imposibilă orice
dezvinovăţire din partea lui,95
mai ales că tot ce era lumină în noi s-a preschimbat în
întuneric,96 după
cum ne învaţă Sf. Scriptură când zice: „Lumina
luminează în întuneric şi întunericul nu
şi-a însuşit-o,"97 text în
care Sf. Ioan îi numeşte pe oameni
întuneric.
De aceea noi
respingem orice învăţătură menită să
sprijine liberul-arbitru al omului, pentru că el nu-i decât un rob
al păcatului şi nu poate face nimic98
în afară de ceea ce îi este dat din cer.99 Într-adevăr, cine s-ar putea făli că poate face binele,
prin propriile sale eforturi, de vreme ce Cristos zice: „Nimeni nu
poate veni la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl ..."100
Cine îşi va etala voinţa, după ce a înţeles
că „umblarea după lucrurile firii pământeşti
este vrăjmăşie contra lui Dumnezeu?"101
Cine va face caz de cunoştinţele sale, după ce şi-a
dat seama că omul firesc nu înţelege lucrurile Duhului lui
Dumnezeu?102 Pe scurt,
cine va cita ca mărturie fie şi un singur gând, după ce
a realizat că „noi prin noi înşine nu suntem în stare să
gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră,
dimpotrivă, vine de la Dumnezeu?"103 De
aceea, afirmaţia corectă a Sf. Ap. Pavel rămâne perfect
valabilă şi pentru noi: „Căci Dumnezeu este Acela
Care lucrează în voi şi vă dă, după
plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea."104
Evident că nu există nici
un singur om ale cărui minte şi voinţă să se
conformeze gândului lui Dumnezeu fără să fi lucrat în
el Cristos, Care afirmă: „... despărţiţi de
Mine, nu puteţi face nimic."105
______________________
85 Gen. 1.26; Ecl.
7.29; Ef. 4.24.
86
Gen. 1.31; Ef. 4.24.
87 Ps. 49.20;
Is. 59.2.
88 Gen. 3.16-17.
89 Gen. 1.3, 7.
90 Is. 59.2.
91 Ef. 4.18.
92 Rom. 5.12; Gen.
2.17; 3.19.
93 Rom. 3.10, etc.
94 F. A. 14.16-17;
17.27.
95 Rom. 1.20-21; F. A.
17.27.
96 Ef. 5.8; Mt 6.23.
97 Ioan 1.5.
98 Is. 26.12; Ps.
94.11; Ioan 8:34; Rom. 6:17; 7.5, 17.
99 Ioan 3.27; Is.
26:12.
100 Ioan 3.27; 6.44,
65.
101 Rom. 8.7.
102 I Cor. 2.14; Ps.
94.11
103
II Cor. 3.5.
104 Fil. 2.13.
105 Ioan 15.5.
Art XV: DE PECCATO
ORIGINALI = DESPRE PĂCATUL
ORIGINAR
Noi credem
că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut
asupra întregii omeniri;106
el (păcatul) reprezintă, pe de o parte, degradarea totală
a naturii omeneşti, iar pe de alta un viciu ereditar de care sunt
întinaţi oamenii încă pe când se află în pântecele
mamei lor,107 o rădăcină108
ai cărei lăstari sunt tot felul de păcate; de aceea,
păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl
consideră o asemenea enormitate, încât constituie o probă
suficienta pentru condamnarea neamului omenesc;109
păcatul originar nu este desfiinţat sau dezrădăcinat
pe deplin nici chiar prin botez, deoarece valurile sale spumegânde caută
să iasă mereu la iveală ca apa unui izvor murdar; cu
toate acestea, el nu li se impută, spre condamnare, copiilor lui
Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi mila divină, iar
aceasta nu cu scopul ca ei să stea nepăsători, ci pentru
ca sentimentul acestei degradări morale să le producă
credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei
dorinţa de a fi
izbăviţi de acest trup de moarte.110 În acest context, noi respingem erezia pelagienilor care susţin
că păcatul originar nu ar fi decât o imitaţie.
______________________
106
Rom. 5.12-13; Ps.
51.7; Rom. 3.10; Gen. 6.3; Ioan 3.6; Iov 14.4.
107 Is. 48.8; Rom.
5.14.
108
Gal. 5.19; Rom.
7.8, 10, 13, 17, 18, 20, 23.
109
Ef.
2.3, 5.
110
Rom.
7. 18, 24.
Art XVI:
DE
PRAEDESTINATIONE DIVINA = DESPRE PREDESTINAREA DIVINĂ
Noi credem
că, deoarece tot neamul lui Adam a fost aruncat în pierzare
şi ruină prin greşeala unui singur om, Dumnezeu Şi-a
manifestat caracterul aşa cum este El, adică milostiv şi
drept:111 milostiv prin
faptul că smulge şi izbăveşte din pierzare pe aceia
pe care, în planul Său veşnic şi neschimbător, i-a
identificat şi i-a ales, nu pe temeiul faptelor lor bune,112
ci numai pentru bunătatea Sa arătată în Cristos Isus,
Domnul nostru; drept prin
faptul că îi lasă pe ceilalţi în starea lor de ruină
şi izolare în care s-au aruncat singuri.113
______________________
111 Rom.
9.18, 22, 23;
3.13.
112 Rom.
9.15-16;
11.32; Ef. 2.8-10; Ps. 100.3; I Ioan 4.10; Dt. 32.8; I Sam. 12.22; Ps.
65.5; Mal. 1.2; II Tim. 1.9; Rom. 8.29; 9.11, 21; 11.5-6; Ef. 1.4; Tit.
3.4-5; F.A. 2.47; 13.48; II Tim. 2.19-20; I Pet. 1.2; Ioan 6.27; 15.16;
17.9.
113
Rom. 9.17-18;
II Tim. 2.20.
Art XVII: DE
REPARATIONE GENERIS HUMANI PER HLIUM DEI = DESPRE REABILITAREA
OMULUI CĂZUT, PRIN LUCRAREA FIULUI LUI DUMNEZEU
Noi credem
că bunul nostru Dumnezeu, în minunata Sa înţelepciune
şi bunătate, văzând că, prin păcat, omul s-a
aruncat în moarte, atât din punct de vedere fizic cât şi
spiritual, şi a ajuns o fiinţă nenorocită, a luat El
Însuşi iniţiativa să-l
caute, în timp ce omul fugea de El nespus de înspăimântat,114
şi 1-a consolat, promiţând că i-L va da pe Fiul Său,
născut din femeie, pentru a zdrobi capul Şarpelui şi a
face din om o fiinţă foarte fericită.115
______________________
114
Gen. 3.8,9, 19; Is. 65.1-2.
115 Evr. 2.14; Gen.
22.18; Is. 7.14; Ioan 7.42; II Tim. 2.8; Evr. 7.14; Gen. 3.15; Gal. 4.4.
Art XVIII: DE
INCARNATIONE FILII DEI = DESPRE ÎNTRUPAREA LUI ISUS
CRISTOS
Noi mărturisim
deci că Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea
făcută Părinţilor noştri, prin gura
sfinţilor Săi Prooroci,116
trimiţând în lume, la vremea hotărâtă de El, pe
propriul Său Fiu unic şi veşnic, Care „a luat un
chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor,"117
făcându-Se literalmente părtaş naturii omeneşti, cu
toate infirmităţile acesteia (exceptând păcatul),118
fiind conceput în pântecele preafericitei Fecioare Măria, prin
puterea Duhului Sfânt, fără amestecul omului;119
însă El S-a făcut părtaş naturii umane nu numai în
ce priveşte trupul, dar a luat şi un suflet omenesc,120
pentru a fi om în sensul deplin al cuvântului. Deoarece sufletul
şi trupul omului erau deopotrivă pierdute, trebuia ca Mântuitorul
să le îmbrace pe amândouă pentru a le mântui împreună.
De aceea, - contra ereziei anabaptiştilor
care tăgăduiesc că Isus Cristos a luat trup omenesc de la
mama Sa - noi mărturisim că El S-a făcut părtaş
sângelui şi cărnii, asemenea copiilor oamenilor;121
urmaşul lui David în ce priveşte trupul;122
„născut din sămânţa
Iui David, în ce priveşte trupul;"123 „rodul
pântecelui" Fecioarei Maria;124 „născut
din femeie;"125 „Odrasla
neprihănită" a lui David;126 „Odrasla
care va ieşi din tulpina lui Isai şi Vlăstarul care va da
din rădăcinile lui;"127 „ieşit
din Iuda;"128
descins din evrei după trup;129
din sămânţa lui
Avraam, apoi devenit El Însuşi
sămânţa lui Avraam;130
asemănător fraţilor Săi în toate lucrurile, în
afară de păcat,131
aşa încât este cu adevărat Emanuelul nostru, adică „Dumnezeu
cu noi." 132
______________________
116
Is. 11.1; Lc. 1.55; Gen. 26.4; II Sam. 7.12; Ps. 132.11; F. A. 13.23.
117
I Tim. 2.5; 3.16;
Fil. 2.7.
118 Evr. 2.14, 16;
4.15.
119
Lc. 1.31, 34, 35.
120 Mt 26.38; Ioan
12.27.
121 Evr. 2.14.
122 F. A. 2.30.
123
Ps. 132.11; Rom. 1.3.
124
Lc.
1.42.
125
Gal. 4.4
126
Ier. 33.15.
127
Is. 11.1.
128 Evr. 7.14.v
129 Rom. 9.5.
130 Gen. 22.18; II Sam.
7.12; Mt 1.1; Gal. 3.16.
131 Evr. 2.15-17.
132 Is. 7.14; Mt. 1.23.
Art. XIX: DE
UNIONE HYPOSTATICA, SEU PERSONALI, DUARUM NATURARUM IN
CHRISTO = DESPRE
UNIREA ŞI DISTINCŢIA DINTRE CELE DOUĂ FIRI ALE LUI
CRISTOS
Noi credem
că, prin această concepere, Persoana Fiului a fost unită
şi conectată perfect cu natura umană, astfel încât nu
poate fi vorba de doi Fii ai lui Dumnezeu, nici de două persoane
distincte, ci de două naturi unite în una şi aceeaşi
persoană, fiecare dintre cele două firi păstrându-şi
proprietăţile sale specifice; astfel că, pe de o parte,
natura divina a rămas pentru vecii vecilor necreată,
fără început al zilelor şi fără sfârşit
al vieţii,133
umplând cerul şi pământul, iar pe de altă parte, firea
omenească nu şi-a pierdut proprietăţile, ci
continuă să fie creatură, având un început al zilelor,
fîind limitată în timp şi păstrând tot ceea ce este
specific unui trup real.134
Şi chiar dacă, prin înviere, Cristos i-a dat nemurirea, totuşi
realitatea naturii Sale umane nu s-a schimbat, dat fiind faptul că
mântuirea şi învierea noastră depind de realitatea trupului
Său. Însă cele două firi sunt atât de profund unite
între ele, încât nu au putut
fi despărţite nici prin moartea Lui. Aşadar, ceea ce I-a
încredinţat El Tatălui, în clipa morţii Sale, a fost
realmente un duh omenesc, care a ieşit din trupul Lui;135
totuşi, natura Sa divină va rămâne unită pentru
totdeauna cu firea Sa omenească, chiar şi atunci când El avea
să zacă în mormânt; şi firea divină nu înceta să
existe în El aşa cum se aflase pe vremea copilăriei Sale,
deşi pentru câtva timp ea nu se manifestase ca atare.
Iată de
ce noi mărturisim că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat
şi Om adevărat: Dumnezeu adevărat ca să învingă
moartea prin puterea Sa, şi Om adevărat ca să poată
muri pentru noi, lucru care ar fi fost imposibil dacă nu îmbrăca
un trup supus slăbiciunii şi morţii.
______________________
133
Evr. 7.3.
134
I Cor. 15.13, 21;
Fil. 3.21; Mt. 26.11; F.A. 1.2, 11; 3.21; Lc. 24.39; Ioan 20.25, 27.
135
Lc. 23.46; Mt.
27.50.
Art XX: DE
MODO REDEMPTIONIS, PER DECLARATIONEM JUSTITIAE ET MISERICORDIAE DEI IN
CHRISTO = DESPRE RĂSCUMPĂRAREA
OMULUI, REALIZATĂ PRIN MANIFESTAREA DREPTĂŢII ŞI
ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN CRISTOS
Noi credem că
Dumnezeu fiind desăvârşit de milostiv şi absolut drept,
L-a trimis pe Fiul Său pe pământ să Se facă
părtaş naturii omeneşti în care a fost comisă
neascultarea şi să primească, în trupul Său,
pedeapsa păcatului, respectiv chinurile cumplite şi moartea.136
De aceea, Dumnezeu a împlinit cerinţele dreptăţii Sale,
pedepsindu-L pe Fiul Său Care luase asupra Lui păcatele
noastre,137 şi,
totodată, Şi-a revărsat bunătatea şi îndurarea
Sa peste noi, fiinţe vinovate şi vrednice de osândă. În
dragostea Sa nemărginită, Dumnezeu L-a dat la moarte pe Fiul
Său şi apoi L-a înviat din morţi din pricină
că am fost socotiţi neprihăniţi,138
pentru ca să dobândim prin El nemurirea şi viaţa
veşnică.
______________________
136
Evr. 2.14; Rom. 8.3, 32, 33.
137 Is. 53.6; Ioan
1.29; I Ioan 4.9.
138 Rom. 4.25.
Art XXI: DE
SATISFACTIONE CHRISTI PRO PECCATIS NOSTRIS =
DESPRE RĂSPUNSUL PE DEPLIN SATISFĂCĂTOR DAT DE CRISTOS,
MARELE NOSTRU PREOT, PROBLEMEI PĂCATULUI
Noi credem
că Isus Cristos este, cu jurământ, „Mare Preot,
în veac, după rânduiala lui Melhisedec,"139
şi că El S-a înfăţişat, în numele nostru,
înaintea Tatălui Său, pentru a potoli pe deplin şi
pentru totdeauna mânia Sa,140
deoarece S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă de
ispăşire pe altarul crucii, vărsându-Şi sângele Său
scump pentru ispăşirea păcatelor noastre, după cum
vestiseră mai dinainte profeţii, căci este scris că „El
era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a
căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem
tămăduiţi." El a fost omorât „ca
un miel pe care-1 duci la măcelărie" şi
„a fost pus în numărul celor fărădelege;"141
Ponţiu Filat L-a condamnat la moarte ca răufăcător,
deşi iniţial L-a declarat nevinovat.142
Cristos a trebuit sa dea înapoi ceea ce nu furase,143
şi „a suferit odată pentru păcate, El, Cel
Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi,"144
chiar în trupul şi sufletul Său, a suferit atât de cumplit
încât, simţind oribila pedeapsă care ni se cuvenea nouă
din pricina păcatelor noastre, „sudoarea
I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau
pe pământ."145 Pe cruce, El a strigat: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"146
şi a suferit totul pentru iertarea păcatelor noastre. De aceea,
noi suntem îndreptăţiţi să spunem împreună cu
Sf. Pavel: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva
decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit;" 147
„şi acum privesc toate aceste
lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al
cunoaşterii lui Isus Cristos, Domnul meu."148
Noi am aflat toată pacea şi mângâierea
în rănile Sale şi nu avem nevoie să căutăm sau
să inventăm vreun alt mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu,
căci această unică şi singură jertfă,
adusă o dată pentru totdeauna, îi face desăvârşiţi
pe veci pe cei ce şi-o însuşesc
prin credinţă.149
Tocmai de aceea a fost numit El de către îngerul lui Dumnezeu,
Isus, adică Mântuitor, pentru că El avea să mântuiască
poporul Lui de păcatele sale.150
______________________
139
Ps. 110.4; Evr. 5.10.
140 Col. 1.14; Rom.
5.8-9; Col. 2.14; Evr. 2.17; 9.14; Rom. 3.24; 8.2; Ioan 15.3; F. A.
2.24; 13.28; Ioan 3.16; I Tim. 2.6.
141 Is. 53.5, 7, 12
142
Lc. 23.22, 24; F A.
13.28; Ps. 22.16; Ioan 18.38; Ps. 69.4; I Pet. 3.18.
143 Ps. 69.4.
144 I Pet 3.18.
145
Lc. 22.44.
146 Ps. 22.1; Mt. 27.46.
147
I Cor. 2.2.
148
Fil. 3.8.
149
Evr. 9.25-26;
10.14.
150
Mt. 1.21; F. A.
4.12.
Art. XXII: DE
FIDE JUSTIFICANTE, ET DE JUSTIFICATIONE FIDEI = DESPRE
CREDINŢA CARE NE ÎNDREPTĂŢEŞTE ŞI DESPRE
ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢA ÎN ISUS CRISTOS
Noi credem că,
pentru a obţine o cunoaştere reală a acestei mari taine,
Duhul Sfânt dă naştere în inimile noastre unei credinţe
adevărate, prin intermediul căreia Îl îmbrăţişăm
pe Isus Cristos cu toate meritele Sale, ni-L însuşim151
şi nu vrem să mai ştim de nimic altceva în afară de
El.152 Căci, fie nu
găsim în Isus Cristos tot ceea ce ne trebuie pentru mântuirea
noastră, fie da; şi atunci, cel ce L-a primit pe Cristos prin
credinţă, are în El o mântuire deplină.153
Prin urmare, a afirma că lucrarea lui Isus Cristos este
insuficientă şi deci ar mai trebui adăugat ceva la ea,
constituie o blasfemie enormă la adresa lui Dumnezeu, căci ar
decurge de aici că Isus Cristos nu este desăvârşitul Mântuitor,
De aceea, noi declarăm împreună cu Sf. Pavel: „Noi
credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă,
fără fapte."154
Totuşi, la drept vorbind, noi nu înţelegem că doar
credinţa singură ar fi suficientă pentru îndreptăţirea
noastră, ea nefiind decât mijlocul prin care Îl acceptăm pe
Cristos, Neprihănirea noastră. Or, Isus Cristos, transmiţându-ne
toate meritele Sale şi o serie întreagă din lucrările pe
care le-a făcut pentru noi şi în numele nostru, este Neprihănirea
noastră,155
iar credinţa este instrumentul care ne tine uniţi cu El
şi ne face beneficiari ai bunurilor Sale, bunuri care devenind
proprietatea noastră, ne sunt mai mult decât suficiente pentru a
fi absolviţi de păcatele noastre.
______________________
151
Ef. 3.16-17; Ps. 51.12; Ef. 1.17-18; I Cor. 11.12.
152
I Cor. 2.2; F. A.
4.12; Gal. 2.21; Ier. 23.6; I Cor. 1.30; Ier. 31.10.
153
Mt. 1.21; Rom.
3.27; 8.1, 33.
154 Rom. 3.27; Gal. 2.6;
I Pet 1.4-5; Rom. 10.4
155
Ier. 23.6; I Cor.
1.30; II Tim. 1.8; Luc. 1.77; Rom. 3.24, 25; 4.5; Psa. 22.1, 2; Fil.
3.9; Tit 3.5; II Tim. 1.9
Art. XXIII: DE
JUSTITIA NOSTRA QUA CORAM DEO CONSISTIMUS =
DESPRE ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ CARE CONSTĂ ÎN
IERTAREA PĂCATELOR
ŞI ÎMBRĂCAREA NEPRIHĂNIRII LUI CRISTOS
Noi credem
că fericirea noastră se bazează pe iertarea
păcatelor noastre din pricina lui Isus Cristos, şi că ea
reflectă starea de neprihănire pe care am dobândit-o
înaintea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă David şi
Sf. Pavel când îl declară „fericit pe omul acela pe care
Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit."156
Acelaşi apostol spune că noi suntem „socotiţi
neprihăniţi, fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea care este în Cristos Isus."157
De aceea noi stăm neclintiţi pe această temelie nezguduitâ,
dându-I lui Dumnezeu toată slava,158
smerindu-ne înaintea Lui şi recunoscând că numai prin harul
Lui, farâ nici un merit din partea noastră,159
suntem ceea ce suntem, sprijinindu-ne şi odihnindu-ne numai pe
ascultarea desăvârşită a Cristosului crucificat,160
care îi este imputată celui ce crede în El.161
Această ascultare este perfect suficientă pentru a acoperi
toate nelegiuirile noastre şi a ne acorda siguranţa mântuirii,
înlăturând din cugetele noastre teama, teroarea şi
neliniştea, permiţându-ne să ne apropiem de Dumnezeu,162
nu să fugim de El ca strămoşul nostru Adam care, tremurând
de spaimă, dorea să se acopere cu nişte frunze de smochin.163
În definitiv, dacă ar trebui să ne înfăţişăm
înaintea lui Dumnezeu pe baza a ceea suntem sau facem sau în numele
unei alte creaturi, vai! am fi pur şi simplu nimiciţi de mânia
divină.164
De aceea, fiecare om ar trebui să spună împreună cu
David: „O, Doamne, nu intra la judecată cu robul Tău!
Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea
Ta."165
______________________
156
Lc. 1.77; Col.
1.14; Ps. 32.1-2; Rom. 4.6-7
157 Rom. 3.23-24; F. A.
4.12.
158
Ps. 115.1; I Cor.
4.7; Rom. 4.2.
159 I Cor. 4.7; Rom.
4.2; I Cor. 1.29, 31.
160
Rom. 5.19.
161
Evr. 11.6-7; Ef.
2.8; II Cor. 5.19; I Tim. 2.6.
162 Rom. 5.1; Ef. 3.12;
I Ioan 2.1.
163 Gen. 3.7.
164 Is. 33.14; Dt
27.26; Iac. 2.10.
165
Ps. 130.3; Mt. 18.23-26; Ps. 143.2; Lc. 16.15.
Art
XXIV: DE
SANCTIFICATIONE ET DE BONIS OPERIBUS = DESPRE SFINŢIREA
NOASTRĂ ŞI DESPRE FAPTELE BUNE
Noi credem ca
această credinţă adevărată, care ia
naştere în inima omului după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu
şi prin lucrarea Duhului Sfânt,166
îl regenerează şi îl transformă într-o făptură
nouă, făcându-l capabil să trăiască o
viaţă nouă,167
izbăvindu-l din robia păcatului.168
De altfel, această credinţă îndreptăţitoare,
departe de a încerca sâ-i descurajeze pe oameni să
trăiască o viaţă curata şi sfântă,169
îi inspiră să iacă binele, căci, în absenţa
sa, ei n-ar face nimic din dragoste pentru Dumnezeu, ci ar acţiona
doar din egoism şi teamă de pedeapsă. Aşadar, este
cu neputinţă ca această credinţă sfântă
să fie inactivă în viaţa credinciosului, dat fiind
faptul că noi nu vorbim de credinţa prefăcută,170
ci de aceea pe care Sf. Scriptură o
numeşte „credinţa care lucrează prin dragoste,"171
credinţa care îl împinge pe creştin să facă
faptele poruncite de Dumnezeu în Cuvântul Său; care fapte, izvorând
din rădăcina bună a credinţei, sunt bune şi
bine primite înaintea lui Dumnezeu, deoarece toate acestea sunt sfinţite
prin harul Lui, numai că ele nu au nici un rol în ceea ce priveşte
îndreptăţirea noastră,172
câci numai prin credinţa în Isus Cristos am fost noi socotiţi
neprihăniţi mai înainte de a face fapte bune;173 fără lucrarea harului,
faptele noastre nu puteau fi bune, după cum roadele unui pom nu pot
fi bune dacă pomul respectiv nu este bun.174
Deci, noi
facem fapte bune, dar nu pentru a obţine vreun merit (în definitiv
ce am putea merita noi?), căci mai curând noi îi suntem datori
lui Dumnezeu, şi nu El ne este dator nouă,175
pentru faptele bune pe care le facem, căci „El este Acela Care
lucrează în noi şi ne dă, după plăcerea Lui,
şi voinţa si înfăptuirea;"176
să ţinem seama de ceea ce spune Sf. Scriptură: „Tot
aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit,
să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici: am
făcut ce eram datori să facem.»"177
Şi
totuşi, prin aceasta, noi nu vrem sa spunem că Dumnezeu nu
răsplăteşte faptele bune, însă după
măsura harului Său încununează El darurile Sale,178
în definitiv, deşi noi facem fapte bune, ele nu constituie
fundamentul mântuirii noastre:179
căci noi nu putem săvârşi nici o lucrare care să nu
fie întinată de firea noastră şi să nu fie
vrednică de osândă;180 iar
dacă uneori am putea săvârşi o asemenea faptă,
simpla amintire a unui păcat ar fi suficientă pentru a fi
lepădată de Dumnezeu. În felul acesta, noi am fi mereu copleşiţi
de îndoieli, plutind încoace şi încolo, fără nici o
certitudine, iar sărmanele noastre
conştiinţe ar fi zi şi noapte torturate, dacă nu
s-ar odihni pe meritele suferinţelor şi morţii
ispăşitoare a Mântuitorului nostru.181
______________________
166 I Pet 1.23; Rom.
10.17; Ioan 5.24.
167 I
Tes. 1.5; Rom.
8.15; Ioan 6.29; Col. 2.12; Fil. 1.1, 29; Ef. 2.8.
168 F. A. 15.9; Rom.
6.4, 22; Tit. 2.12; Ioan 8.36.
169 Tit. 2.12.
170 Tit. 3.8; Ioan
15.5; Evr. 11.6; I Tim. 1.5.
171
I Tim. 1.5; Gal.
5.6; Tit. 3.8.
172
II Tim. 1.9; Rom.
9.32; Tit. 3.5.
173 Rom. 4.4; Gen. 4.4.
174
Evr. 11.6; Rom.
14.23; Gen. 4.4; Mt. 7.17.
175 I Cor. 4.7; Is.
26.12; Gal. 3.5; I Tes. 2.13.
176
Fil. 2.13.
177
Lc. 17.10.
178 Mt. 10.42;
25.34-35; Ap. 3.12, 21; Rom. 2.6; Ap. 2.11; II Ioan 8; Rom. 11.6
179
Ef. 2.9-10.
180 Is. 64.6.
181 Is. 28.16; Rom.
10.11; Hab. 2.4.
Art
XXV: DE
ABROGATIONE LEGIS CEREMONIALIS, ET LE CONVENIENTA VETERIS
ET NOVI TESTAMENTI = DESPRE ABROGAREA
LEGII CEREMONIALE, DESPRE VECHIUL ŞI NOUL LEGĂMÂNT
Noi credem că
ceremonialul şi simbolurile Legii au încetat odatâ cu venirea lui
Cristos,182 şi toate
umbrele ei şi-au găsit împlinirea; de aceea, întrebuinţarea
ei de către creştini trebuie să înceteze;183
totuşi adevărul şi substanţa Legii ne sunt
păstrate în Cristos, Care este împlinirea Legii. Totodată,
noi extragem diferite mărturii din Lege şi Prooroci, ca o
confirmare a învăţăturilor Evangheliei,184
şi, de asemenea, pentru a ne călăuzi viaţa, în toată
curăţia, spre slava lui Dumnezeu şi conform voii Sale.
______________________
182
Rom. 10.4.
183 Gal. 5.2-4; 3.1;
4.10-11; Col. 2.16-17.
184 II
Pet. 1.19.
Art XXVI: DE
INTERCESSIONE CHRISTI = DESPRE MIJLOCIREA LUI CRISTOS
Noi credem că
nu avem acces în prezenţa lui Dumnezeu decât printr-un singur
Mijlocitor şi Avocat, Isus Cristos, Cel Neprihănit,185
Care a fost făcut Om, unind laolaltă natura divina şi cea
umană, tocmai pentru ca noi, oamenii, să avem acces înaintea
Maiestăţii divine; altfel, noi nu am fi putut pătrunde
niciodată în prezenţa lui Dumnezeu. Dar Acest Mediator pe
Care Tatăl ni L-a dat pentru a mijloci între El şi noi, nu
trebuie să ne înspăimânte prin măreţia Sa şi
astfel să fim tentaţi a ne
căuta un alt mijlocitor, conform fanteziei noastre.186
Căci nu există nici o altă făptură în cer sau
pe pământ care să ne iubească mai mult decât Isus
Cristos,187 Care, „măcar
că avea chipul lui Dumnezeu ... S-a dezbrăcat pe Sine însuşi
şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor."188
„El a trebuit să Se asemene
fraţilor Săi în toate lucrurile." Deci
dacă trebuia să căutăm un alt mijlocitor care
să-şi arate dragostea faţă de noi. unde am fi
găsit unul care să ne iubească mai mult decât Cel ce
Şi-a dat viaţa pentru noi pe când eram încă
vrăjmaşii Săi?189
Şi dacă avem nevoie de cineva care să aibă credit
şi putere, oare cine Îl
întrece, în privinţa aceasta, pe Acela Care stă la dreapta
Tatălui şi Care are toată puterea în cer şi pe
pământ?190 Şi
cine va fi ascultat mai degrabă decât Însuşi
Fiul preaiubit al lui Dumnezeu?
Aşadar,
numai neîncrederea în Cristos este cauza introducerii acestei practici
prin care sfinţii sunt dezonoraţi, în loc să fie
onoraţi, sâvârşindu-se un lucru pe care ei nu l-au
făcut niciodată şi nici nu l-au solicitat altora, ci,
dimpotrivă, 1-au respins categoric, după cum era de datoria
lor, aşa cum se poate observa în propriile lor scrieri.191
Nu trebuie să invocăm ca pretext nevrednicia noastră,
pentru că aici nu se pune nicidecum problema de a ne prezenta
rugăciunile pe baza propriei noastre demnităţi, ci este
vorba numai de perfecţiunea şi demnitatea lui Cristos,192
a Cărui neprihănire am obţinut-o şi noi prin
credinţă.
Tocmai de
aceea şi pe bună dreptate, dorind să înlăture
această teamă absurdă, sau mai degrabă această
neîncredere a noastră, Apostolul ne spune că Isus Cristos „a
trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile,
ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu
Dumnezeu, un mare preot milos si vrednic de încredere, ca să
facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi
prin faptul că El însuşi
a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în
ajutorul celor ce sunt ispitiţi."193
Apoi, pentru a ne inspira şi mai mult curaj ca să ne apropiem
cu şi mai mare încredere de El, Apostolul adaugă: „Astfel,
fiindcă avem un Mare Preot însemnat, Care a străbătut
cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - să rămânem tari în mărturisirea
noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă
milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile
a fost ispitit ca si noi, dar fără păcat. Să ne
apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să
căpătăm îndurare si sa găsim har, pentru ca să
fim ajutaţi la vreme de nevoie."194
Apostolul respectiv mai declară
că „prin sângele lui Isus, avem o intrare slobodă în
Locul preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a
deschis-o El." În consecinţă, el ne îndeamnă: „să
ne apropiem cu... credinţă deplină ..."195
El mai spune că, deoarece Isus Cristos „are
o preoţie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea şi
poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce
se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte
pururea ca să mijlocească pentru ei."196
Oare am mai avea nevoie de altceva, de vreme ce Isus însuşi
declară: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine."197
Pe ce motiv ar trebui să ne căutăm un alt avocat,198
dacă Dumnezeu a găsit cu cale să ni-L dea pe Însuşi
Fiul Său ca Avocat al nostru înaintea Lui?199 Prin urmare, să nu
renunţăm la Domnul Isus pentru a căuta un alt
apărător, sau mai bine zis să nu încercăm să
căutăm ceea ce nu vom putea găsi niciodată,
căci în momentul când Dumnezeu ni L-a dat pe Fiul Său
ştia prea bine că noi eram păcătoşi.
De aceea,
în conformitate cu porunca lămurită a lui Cristos, noi Îl
invocăm pe Tatăl ceresc prin Isus Cristos, unicul nostru
Mijlocitor, aşa cum suntem învăţaţi în rugăciunea
Tatăl nostru,200
fiind convinşi că tot ce vom cere de la Tatăl, în Numele
Fiului, vom primi.201
__________________
185
I Tim. 2.5; I Ioan
2.1; Rom. 8.33.
186 Os. 13.9; Ier.
2.13, 33.
187 Ioan 10.11; I Ioan
4.10; Rom. 5.8; Ef. 3.19; Ioan 15.13.
188
Fil. 2.7.
189 Rom. 5.8.
190 Mc. 16.19; Col.
3.1; Rom. 8.33; Mt 11.27; 28,18.
191 F. A. 10.26; 14.15.
192 Dan. 9.17-18; Ioan
16.23; Ef. 3.12; F. A. 4.12; I Cor. 1.31; Ef. 2.18.
193
Evr. 2.17-18.
194
Evr. 4.14-16.
!95
Evr. 10.19, 22.
196
Evr. 7.24-25.
197 Ioan 14.6.
198 Ps. 44.20.
199 I Tim. 2.5; I Ioan
2.1; Rom. 8.33.
200
Lc. 11.2.
201 Ioan 4.17; 16.23;
14.13.
Art XXVII: DE
ECCLESIA CATHOLICA = DESPRE BISERICA
CREŞTINĂ CATOLICĂ
Noi credem
şi mărturisim o singură catolică sau universală202
Biserică, care este o congregaţie sfântă şi
adunarea adevăraţilor credincioşi creştini, care
aşteaptă numai de la Isus Cristos mântuirea lor deplină,
fiind spălaţi şi sfinţiţi prin sângele Lui
şi pecetluiţi prin Duhul Sfânt.
Această
Biserică a existat de la întemeierea lumii şi va fi astfel până
la sfârşit,203
după cum rezultă din faptul că Isus Cristos este împăratul
veşnic, Care nu poate fi lipsit niciodată de slujitori.204
Iar această sfântă Biserică este păstrată de
Dumnezeu, contra urii întregii lumi,205
chiar dacă în prezent (doar pentru puţin timp) ea pare
mică şi neînsemnată;206 într-un
moment deosebit de critic, pe când domnea
în Israel Ahab, Domnul îi răspunde lui Ilie: „Mi-am
păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au
plecat genunchiul înaintea lui Baal."207
Pe de altă
parte, această sfântă Biserică nu este nicidecum
localizată, limitată sau legată de un anumit loc sau de
anumite personaje, ci ea este răspândită şi
dispersată în lumea întreagă, având totuşi o unitate
de simţire şi de voinţă,208
în acelaşi spirit, prin puterea credinţei.209
__________________
202 Is. 2.2; Ps. 46.4;
102.13; Ier. 31.36.
203 Mt 28.20; II Sam.
7.16.
204
Lc. 1.32-33; Ps.
89.36-37; 110.2-4.
205
Mt. 16.18; Ioan
16.33; Gen. 22.17; II Tlm. 2.19.
206
Lc. 12.32; Is. 1.9;
Ap. 12.6, 14; Lc. 17.21; Mt. 16.18.
207 Rom. 12.4; 11.2, 4;
I Împ. 19.18; Is. 1.9; Rom. 9.29
208
F. A. 4.32.
209
Ef. 4.3-4.
Art. XXVIII: DE
COMMUNIONE SANCTORUM CUM VERA ECCLESIA =
DESPRE NEVOIA FIECĂRUI COPIL AL LUI DUMNEZEU DE A TRAI ÎN
COMUNIUNE SFÂNTĂ CU ADEVĂRATA BISERICĂ
Noi credem
că, deoarece această sfântă congregaţie este
adunarea celor mântuiţi şi nu există mântuire în afara
ei,210 nimeni, indiferent de starea în care s-ar
afla şi de calitatea pe care ar avea-o, nu trebuie să se
izoleze pentru a trăi separat de Biserică, mul& |
